Lichelismul subtil al lui Liiceanu

Există şi alt fel de lichele decât cele (re)apelate de Liiceanu. Mai subtile, mai puţin sesizabile, dar tocmai din cauza asta mai virulente. Însuşi autorul apelului este un demn reprezentant al acestei specii…

Dezastrul Humanitas este o dovadă mai mult decât suficientă.

Chiar săptămânile astea, site-ul editurii nu funcţionează. Nu e prima dată; cei care au încercat să comande cărţi online ştiu cât de greu şi de incomplet sunt trimise comenzile - dacă mai sunt trimise… De scuze sau de anunţarea din timp a disfuncţionalităţilor - nici pomeneală. De preţurile exagerate, nici să nu mai vorbim. Plus desele greşeli grosolane de tipar sau de traducere. Plus politica editorală greu de înţeles, după care titlurile epuizate nu se mai reeditează decât după ani buni, în timp ce monopolul pe ele împiedică alte edituri să le relanseze pe piaţă.

Asta, din exterior, din perspectiva clientului de rând. Dar nici din interior nu se aud lucruri mai bune… Cristian Bădiliţă, unul din clienţii fideli ai acestui antiblog, reproşează Humanitasului, pe bună dreptate, greşeli editoriale grosolane, care prejudiciază publicarea unor mari scriitori, a căror exclusivitate o are incompetenta corporaţie.

Aneantizarea clasei de mijloc şi prejudecăţile care o cauzează

E o idee mai veche de-a mea, cea cu lipsa liniei sau clasei de mijloc… Mi-o confirmă, neaşteptat, însuşi Excelenţa Sa Turistică Teo Baconski, ortodoxist dandy şi boier al minţii - în ultima ipostază, nu de calibrul lui Pleşu sau Pata, orice aş fi scris despre ei.

Mai precis, Musiu Baco trânteşte un articol în foaia lui Musiu Pleşu, “Dilema Veche”, articol care e … bun ! E bun, dom’le, chiar aşa, e al naibii de bun… N-o să mă auziţi prea des lăudând ceva din ce mişcă în marasmul ideatic autohton, aşa că, vorba Patabulei, luaţi act !

Citiţi-l, deci, dacă vreţi să aflaţi pe unde ne aflăm, de fapt, nu pe unde vă imaginaţi voi că suntem - ca să mai dau o raită prin domeniul meu preferat, cel al opoziţiei dintre imaginar şi real…

Aflaţi despre starea şcolii nicasiene - jalnică, atât ieri, cât şi azi, despre starea filosofiei popularizate din România, care se supune exact vorbei caragialiene, ajunsă deja clişeu: “e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”, şi, în general, despre nivelul scăzut al mediei (nu mass media !) intelectuale româneşti.

Şi totuşi… După vorba din filmele americane “cu bătăi” cu care vă delectaţi voi, what’s the catch ?

TV star !

Ca şi nea Pata, am intrat şi eu în rândul protipendadei de sticlă.

În ultima vreme, ochelarii îmi sticlesc tot mai des pe micile ecrane. La Antena 2 (ce dacă-i a lui Felix ? nu scriu eu şi în ziarele lui Vântu, “Cotidianul” si “Idei în dialog”, şi n-am nici pe naiba ?!) şi Trinitas, de exemplu, dau consultanţe “teologice” ad hoc “la tot cartierul” (asta-i o expresie binecunoscută cititorilor fideli ai altei foi Vântute, “Caţavencu”; prietenii ştiu de ce). (Pentru teologie fără ghilimele apăsaţi aici.)

Sigur, n-am şanse să-l egalez pe măscăriciul TV #1, Florin Iaru (apropo de “Caţavencu”), cu bâţâielile lui ridicole şi cu pauzele lui cu ochii daţi peste cap şi mai caraghioase, dar îmi dau toată silinţa.

Şi ce dacă arăt mai mult a pastor (neo)protestant ? Eu sunt doar un “ortodoxist dandy”, nu unul “de grotă”…

Dinozaurul Humanitas şi talentatul domn Liiceanu

Dacă vreţi să vă enervaţi, încercaţi să cumpăraţi ceva online de la Humanitas. Preţurile triple sunt numai prima problemă…

Scriam despre eşecul elitei autohtone; cel mai bun exemplu este Editura Humanitas. Început în ‘90 cu speranţe foarte mari, având în vedere cine îi este iniţiatorul şi patronul, proiectul a eşuat într-un corporatism tipic.

Liiceanu s-a dovedit a fi un personaj penibil, mai mult Polonius decât Hamlet (scriu asta pentru cei care i-au citit ruminaţiile despre condiţia hamletiană a intelectualului român în comunism, din “Apel către lichele”). Incapabil să facă faţă realităţii, d-lui se retrage în spatele unor proteste plângăcioase, jalnice, atunci când este criticat. Şi, mai ales, a căzut pradă uşoară concepţiei corporatiste monopoliste antiliberale, după care pe piaţă trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ, chiar şi cu cel al publicării sau vinderii unor titluri ruşinoase, sau al sufocării concurenţei.

Patibularul cu papion

Pata şi-a făcut o intrare spectaculoasă pe “piaţa ideilor” (citeşte în “lumea bine”) de la noi, acum mai bine de zece ani, asistat de ceilalţi “boieri ai minţii”. Din păcate, i-a şi imitat pe aceştia din urmă, în scurtă vreme “fenomenul” Patapievici răsuflându-se în tot felul de activităţi aparent foarte utile, dar în realitate de mică anvergură.

Începutul a fost, totuşi, foarte promiţător, el constând dintr-o critică dură şi lucidă nu numai a nomenclaturii comuniste (”casta aparatului de stat”), dar şi a “lumii bune” anticomuniste, a cărei opoziţie de salon sau, mai bine zis, de Piaţa Univ., adică de paradă, făcea pandant cu un spirit adaptabil, de “piaţa endependenţii”. Dar în scurtă vreme s-a dovedit că rebelul de la galerie de fapt nu îşi dorea decât să ia şi el un loc comfortabil în lojă…

Cand l-am văzut etalând papioanele alea multicolore, “dandy”, am avut o revelaţie : un clovn ! Te aştepţi ca în orice moment să-şi stropească interlocutorul cu un fir de apă ţâşnit din papion…

Un adevărat maestru pentru tinerii ambiţioşi comme moi.

Aflaţi opiniile lui ecleziologice şi naeionescologice, din vremurile bune, când nu şi le cenzura oportunist.

Ortodoxismul de grotă

Ce ne râcâie pe noi (pe mine, pe Mirel Bănică şi pe excelenţa sa turistică Teodhor Bakonschi) este ortodoxismul, adică forma extremistă a ortodoxiei, inspirată de legionarimul interbelic şi de securismul postbelic, atât de vocală pe web. Ştiţi, cu antiecumensim, antiNATO, antievoluţionism şi anti toate alea… Şi cu proRusia, pro monahism, pro Serafim Rose etc. Cu Dan (Puric şi Ciachir) şi Gigi (Chiazna şi Becali).

Dacă vreţi o descriere din interior a fenomenului, citiţi aici.

Şi o opinie patapieviciană, din “Politice” :

„… ceea ce Părinţii numesc duhul ortodoxiei este diferit de experienţa catolică a lui Dumnezeu si, inutil să mai adaug, nu are nimic de-a face cu ortodoxismul, politizare eronată a psihologiei unor oameni care nu-şi pot atinge propria demnitate în actul credinţei decît tînjind la întărîtări colective sau proferînd neclarităţi viforoase. Pentru mine, legătura dintre ortodoxie şi ortodoxism este pur politică. Religios vorbind, ele nu se acoperă.”

Iar din exterior, începe să ne acopere din nou umbra “marelui vecin” pravoslavnic “de la Răsărit”, de data asta pe filieră energetico-KGBist-panortodoxistă; PINul lui C. Guşă pare să fie un pion al fenomenului, ca şi publicarea de Părinţi ruşi antioccidentali, ca Teofan Zăvorâtul sau Ignatie Briancianinov.

Ortodoxismul dandy

Există, cum spuneam, şi un “ortodoxism dandy”, după cum tot noi l-am identificat, într-un interviu luat chiar de către moi-meme fostului profesor Sorin Antohi. Pe vremea, bineînţeles, când era încă onorabil pentru “intelectualitatea bine”, şi nu se dovedise un haiduc al doctoratelor…

Vă dau şi citatul :

Un „New Age“ ortodox?

Ati vorbit de mai multe ori despre existenta unei miscari de tip New Age ortodox. La ce anume va referiti si cum se explica radacinile acestui fenomen?

Chestiunea este foarte simpla. Dupa instalarea comunismului, românii au fost inclusi într-o proportie covârsitoare în învatamântul tehnic, mai cu seama dupa reforma educatiei din 1958. Atunci, balanta dintre specializarile din domeniul universitar s-a înclinat radical catre disciplinele tehnice si practice. Chestiunea s-a agravat atunci când, în 1977, liceul a fost distrus. Formula liceelor industriale a fost extinsa aproape integral, atingând aproape toate vârstele. Educatia umanista a fost practic eliminata. Caile de acces catre marea cultura erau tot mai strâmte si mai înguste. Or, oamenii educati în liceele industriale si politehnici au o înclinat ie specifica atunci când este vorba sa gaseasca un raspuns la o întrebare personala de natura spirituala, religioasa, poate chiar mistica. Pe fundalul educatiei lor tehnice, bazata masiv pe stiintele naturii, cautarea lor se îndreapta spre mediul – pe care eu l-am cunoscut direct – care în România anilor 1970–1980 a dat miscarea „science fiction“, de proportii uriase. În acest mediu circulau cele mai multe carti de ezoterism sau magie (inclusiv manuale practice).

Corporatismul - noua dictatură

Big is beautiful, zice noua concepţie anglosaxonă a pieţei, după care mamuţii corporatişti, care înghit toate întreprinderile mici, sunt capătul evoluţiei economice.

Comparaţia dintre multinaţionalele actuale şi trusturile fasciste interbelice nu e o noutate. Nouă este cedarea chiar şi a capetelor (care ar trebui să fie) luminate în faţa acestui avatar al monopolului.

Ce s-a schimbat ? Să fie de vină manipularea prin mass media ?

Capitalismul autentic presupune o clasă mijlocie, formată nu din funcţionari incompetenţi, dar bine plătiţi, la dinozaurii publici sau privaţi, ci din întreprinderi mici, familiale. Aceasta e o piaţă sănătoasă, vie, flexibilă. Dar aceasta presupune un risc din partea întreprinzătorului, pe care acesta nu şi-l mai asumă, în parte din laşitate subiectivă, în parte din motive întemeiate obiectiv. Printre acestea din urmă se numără ameninţarea reală, dar nerecunoscută oficial, a pierderii afacerii proprii, nu din incompetenţă, ci din sufocarea pieţei de către corporaţii, conjugată cu laşitatea şi prostia clienţilor.

Cazul Bădiliţă

Bădiliţă e poate victima cea mai valoroasă a “boierilor minţii”. În ciuda caracterului său nu prea grozav (deh, un băiat provincial ajuns mare doctor la Sorbona; alţii şi-au pierdut capul şi din mult mai puţin), vădit de tentativele pamfletare din “Ziua” :

http://www.ziua.net/display.php?data=2007-10-16&id=228038

http://www.ziua.net/display.php?data=2007-09-10&id=226408

http://www.ziua.net/display.php?data=2007-03-03&id=216892

e un om fără îndoială incomparabil mai valoros decât cei promovaţi de Liiceanu la Humanitas sau de Pleşu la Dilema. Cioroianu e numai un exemplu dintre cei din urmă, iar în privinţa incompetenţei primilor, citiţi aici :

Capul lui Patapievici din gura lui Stăniloae

Din acelaşi interviu, acum pe nedrept uitat (deh ! cine mai stă să citească chestii mai vechi de-alaltăieri ?!), despre valoarea patapieviciană a lui Stăniloae :

C. N.: Aţi fost preocupat vreun moment de scrierile şi gîndirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae?

H.-R. P.: Numai o clipă, cînd un prieten mi-a spus că este cel mai de seamă teolog ortodox de azi. Cred că se înşela. Dumitru Stăniloae a fost un preot erudit, capabil să repete bine predania, dar un teolog creator, după opinia mea, nu a fost.